„Multumesc!” – „Poftiti!”

„Multumesc!” – „Poftiti!”, „Multumesc!” – „Poftiti!”, „Multumesc!” – „Poftiti!”, „Multumesc!” – „Poftiti!”, deja mi se incalcesc ochii si incerc sa pasez mingea de burete in asa fel incat sa fie prinsa cu usurinta de Doamna ce are peste 90 de ani. Am incercat sa ii aflu numele, dar a inceput sa planga, deoarece nu si-l aminteste. Fac asta de 15 minute si ma cuprinde o stare de plictiseala si simt nevoia sa iau aer, sa fac altceva decat jocul asta stupid. Sa fim seriosi! Am fost invatati sa dam cu piciorul in minge, sa dam cu mana in ea la volei, sa o aruncam la handbal. Am fost invatati sa jucam bine, sa performam, dar treaba asta cu aruncatul mingei de la unul la altul e de gradinita, si apoi, mai este si „Multumesc!” – „Poftiti!” care trebuie repetat, devenind agasant pentru mintea mea.

Si stau si ma tot intreb cum sa plec din cercul de 3 persoane, dar el devine tot mai mare. Tot mai multe fete, femei zambesc si se apropie cu teama de „clubul” nostru. Zambesc, se bucura si pentru cele 100 minute uita de starea lor. Iar Doamna  ce are peste 90 de ani este atat de fericita cand prinde mingea si rosteste un „Multumesc!” din toata inima. Ce cauta ea aici? Ce cauta restul aici? Cum de au ajuns aici? Ne jucam cu mingea, coloram, calculam si pentru ele sunt „Domnisoara Doctorita”.

O tipa destul de frumusica deseneaza inimioare si scrie pe foaia alba „love”, „united state of america” si „stef”. O alta Doamna imi tot repeta ca a avut un fiu care i s-a spanzurat la 42 de ani in grajd si ea nu intelege de ce trebuie ea sa stea cu „astea”. Andreea vine la mine si plange: vrea sa vobeasca cu mama ei. Apoi mai e Simona, tunsa baieteste, care ma tot intreaba daca vreau banane, mai e inca o Doamna care urla si icneste, si da, cea mai agitata dintre toate se plimba prin salon cu sandale roz cu negru.

Iar restul de 10 -12 femei privesc in gol, sau te urmaresc suspicioase din patul lor si asa le trece timpul.

„Multumesc!” – „Poftiti!”, „Multumesc!” – „Poftiti!”, „Multumesc!” – „Poftiti!” aud din nou, dar de data asta sunt la masa si raman uimita la atentia distributiva a bunicii. Varsta nu si-o mai stie, dar imi tot repeta ca s-a nascut in 1921. Am aflat ca in fiecare zi se numeste diferit: astazi este Vasilica Tudorache. Imi spune ca atunci cand eram pe partea cealalta de masa ma vedea mica- mica, dar acum ca m-am mutat mai aproape de ea ma vede mare. I se incetoseaza ochii, si vrea sa petreaca cat mai mult timp la masa. A desenat dupa sablon, si a calculat. Andreea iar a inceput sa planga, Simona ma intreaba despre „lucrurile femeiesti”.

La plecare ochii aceia goi de la inceput au sclipit si ne-au multumit ca i-am vizitat. Asta s-a numit terapie, – pentru noi e obositor, in timp ce pentru ele este „o plimbare prin parc”. Nu au voie sa iasa afara. Deloc. Sunt incatusati in fiecare zi: legati de patdaca au crize, si usa de la salon este incuiata tot timpul. Intrebarile mi le pun singura si ma framanta dramele lor, mi s-a spus sa nu o iau personal. Am aflat dupa ca nebunii NU sunt prosti si ca tocmai vizitasem  Sectia 4 – Psihiatrie- Spitalul „Alexandru Obreja”, Salonul 3 – Agitati.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s